|
Am mai primit o dată lecţia amară a trecerii de la râs la plâns şi am simţit din nou că gustul lacrimilor de bucurie e diferit de cel al lacrimilor de tristeţe. După ce Adrian Pintea, Ovidiu Iuliu Moldovan, Dem Rădulescu, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache şi mulţi alţi regi ai scenei ne-au lăsat mai săraci, alaltăieri ne-am mai golit o dată: Jean Constantin şi-a dat demisia din viaţă şi a plecat să-i bucure pe îngeri, să le descreţească şi lor frunţile, să le trateze sufletul, aşa cum a făcut mai bine de jumătate de secol cu noi; cu noi cei care uităm din ce în ce mai mult să.preţuim vracii sufletelor şi muşcăm cu poftă din turta trădării.
De trădat am trădat frumosul, firescul, simplul şi în final ne-am trădat pe noi. Pentru cine? Pentru nişte păpuşi cu chipuri fade, cu bateriile sufletelor terminate, cu prestaţii publice înşelătoare. În vâltoarea narcotizantă i-am uitat pe Izmail, pe Limbă, pe Patraulea, pe Nea Mielu scoţându-ne trăirile fireşti la pensie. Am uitat să zâmbim, să ne luminăm chipul după o replică tămăduitoare, presărată cu umor curat, "bio" cum s-ar spune azi.
Am învăţat în schimb să fim pătimaşi de la doctori docenţi (şi indecenţi) în aţâţat şi dezumanizare. Al naibii de bine am deprins această artă fatală. Şi am mai învăţat ceva: să ne lepădăm de ceea ce ne-a tăiat în vremuri amare gustul de pelin şi ne-a ajutat să zâmbim când am fi plâns, să ne fie mai puţin frig în timpuri geroase. În vremuri în care eram lipsiţi de Internet, de site-uri de socializare, de telefoane mobile care fac de toate dar eram mult mai umani, "Toate pânzele sus", seria B.D şi multe alte filme în care juca Jean Constantin umpleau sălile cinematografelor.
Azi avem fiecare cinematograful propriu acasă, râdem robotizat, filtrăm glumele excesiv sau le trivializăm, facem orice să abdicăm de la fărâma de naturaleţe ce-a rezistat cotropirilor de tranziţie. Umorul de calitate n-are vârstă, nu trebuie asortat vremurilor; ne-a demonstrat-o Caragiale, ne-au demonstrat-o cineaştii care şi-au făcut meseria doar din pasiune. Când a murit Gheorghe Dinică scriam câteva rânduri în capul cărora pusesem titlul "La mulţi ani!".
Aceeaşi urare o fac şi azi pentru Jean Constantin. Şi de-ar fi păcătuit în cei 81 de ani de viaţă, bucuria pe care ne-a aşezat-o pe chip şterge orice păcat. Aşa că, enunţul "Dumnezeu să-l ierte" e palid, golit de sens.
Pentru cei care se încăpăţânează să nu uite să râdă sincer, să simtă dezinteresat, Jean Constantin n-a murit: trăieşte prin filme, prin înregistrările pieselor de teatru, ale cântecelor şi, peste toate, în mintea şi-n sufletele lor. Ale celor care s-au oprit din goana nebună ce sluţeşte fiecare zi şi şi-au amintit că există lucruri mai frumoase, mai calde, mai sănătoase decât programul zilnic şi silnic de fugărit himere. Ale celor ce-au înţeles că şi-n Rai sunt vremuri grele şi era nevoie de puţină veselie. Maestre, îţi mulţumim pentru tot ce ne-ai dăruit, pentru că ni te-ai dăruit. Mult succes pe scena îngerilor! Tribuna
|
