|
Viaţa m-a învăţat că nu e bine să te arunci cu capul înainte, să te pripeşti în a da verdicte. Din acest motiv n-am scris din prima zi despre “scandalul Cristi Tabără”. În plus, de realizatorul TV mă leagă o constantă preţuire, dar şi aceeaşi pasiune pentru teologie. Deci, puteam fi subiectiv! Cazul în sine este complicat. Şi eu am copii la rândul meu, iar dacă cineva ar fi încercat, nu abuzat de ei, aş fi făcut moarte de om. Cu aşa ceva nu te joci!
Mai mulţi prieteni mi-au strecurat şarpele îndoielii în suflet: “Şi dacă s-a întâmplat ceva? Copilul acesta nu are pe nimeni alături, decât pe cei din presă. Voi sunteţi singura şansă a acestei fete, pe când Tabără e cunoscut, are relaţii şi, la urma urmei, are atâtea căi de apărare”. Absolut corect! Dar la fel de corect este să mă întreb de ce mama a tăcut timp de un an? Ce părinte stă cu mâinile la subraţ când ştie că progenitura sa, sânge din sângele său, a fost nenorocită, poate pe viaţă?
Ba, mai mult decât atât, calmă îi dă telefon fostului prieten, presupusul agresor, şi îi transmite că nu a avut încotro, fata a vrut să depună plângerea! Iar relaţiile dintre cei doi cică-s normale! Ce prietenie aş avea eu cu un agresor al copiilor mei, mamă-mamă!
Iar în toată nebunia asta apare şi tatăl fetiţei, care, liniştit şi el, susţine că ştia că fata i-a fost agresată! Şi de ceva timp! Păi, şi ce ai făcut, stimabile? Că eu unul îl împăiam! Cine a greşit trebuie să plătească, dar hai să avem puţintică răbdare. Ancheta e în curs…
Sursa: Florian Bichir ~ Libertatea
|
